Oana Cristina: Florenta, Italia

Nu pot spune că am o pasiune pentru cultura
italiană, însă ceea ce am simţit în acel orăşel şi pe lângă el a fost
mai mult decât o experienţă, a fost o ridicare ştafetei pentru
valorile mele morale şi o deschidere a perspectivei asupra culturii de
masă a unei ţări.
Oraşul poartă în clădiri o istorie care reliefează existenţa unui
imperiu pe vremuri, a unei civilizaţii mândre şi triumfătoare. Cel mai
frumos loc mi s-a părut Piaţa Michelangelo, de unde puteai să iţi
clăteşti ochii peste întreg oraşul, peste toate acoperişurile caselor,
peste Podul Vechi, peste Dom, peste munţi, peste ape. Mă simţeam ca
într-o pădure, ca într-un loc atât de vechi şi de natural, atât de
curat şi atât de fremătat.
Pieţe mari, deschise, spaţii imense neocupate de clădiri sticloase şi
moderne. Cu toate simţurile trăiai printre clădirile vechi, printre
statui, printre coridoare imense în spaţii deschise, ca Alice în ţara
minunilor, unde totul era prea mare sau prea vechi sau prea departe.
Timp de o săptamână am locuit la o casă într-un sătuc din apopierea
Florenţei. Sătucul era un cartier de case, într-o zonă muntoasă, cu
aerul curat, cu străzile curate şi asfaltate, cu găini în curte, cu
căţei şi sute de pisici, cu un teren mare de fotbal unde se putea juca
oricine, cu case faine cu balcon şi şemineu, cu ferestre mari care
lasă lumina să intre, cu bucătării mari, cu oameni civilizaţi.
Cuvintele mă trag puţin înapoi, nu pot spune decât că o vacanţă ar
trebui să fie genul de experienţă care să te detaşeze de toate grijile
care le ai acasa, de tot ceea ce înseamnă familiar şi să îţi salte
sufletul înspre un vreau să fiu mai mult decât sunt acum. M-am simţit
ca într-un oraş unde aş vrea să locuiesc, doar că aş prefera să fiu
printre ai mei.

*articol inscris in concursul Motorola Fire

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *