Mina Sitaru: Costinesti, Marea Neagra

Ultimul oftat al trenului si iata-ne abandonati intr-o gara mica, cu ziduri primitoare, parca mult prea albe sub soarele dogoritor. Primim ultimul icnet al trenului ca pe o binecuvantare si pornim cu pasi mici, usor indaratnici, spre nicaieri. Albastru topit se prelinge pe noi, printre noi, nu tine cont de continuturi, forme, doar ne dezvaluie esenta, ne purifica, ne unge in dulci alunecari divine si ne contopeste pana devenim fluizi in ganduri si simtire.

– Uite marea!!! mi-a tasnit gandul buimac, inca trepidand parca pe sine. Deja simt marea invaluindu-mi spumoasa degetul mic de la picior. Parca toata caldura trupului se stinge dintr-o data umila la piciorul meu. Parca intreaga mea fiinta s-a ghemuit izbavita in degetul mic si respira… in sfarsit respira!

Cu pasi din ce in ce mai mici (de placerea calatoriei) ne indreptam spre casuta. Iarba nu mai fosneste sub talpi. E doar nisipul ce scartaie de bun venit. E exact cum visasem! Piticii din poveste nu mai sunt de mult acasa. Casuta e numai a noastra!

Ce miros straniu de vis implinit, de dimineti fragede, lenese, languroase, miros de zile senine, de ropot de ploi trecatoare, de ochi adormit nedeslusit in intuneric…

Opreste-te, timpule, sa-mi trag rasuflarea…

STOP  (Telefonul alb vibreaza)

Din pacate, lucrurile s-au petrecut putin altfel… conform jurnalului.

Ploua. Intreg corpul mi-e cuprins de furnicaturi reci ce siroiesc spre extremitati, din ce in ce mai navalnice, pana la eliberarea suprema, torentiala, ce pulseaza ritmic prin piele. Mainile incrucisate imi cad grele pe langa corp. Ne plimbam pe-aici si pe dincolo prin ploaie si parca ne departam tot mai mult de ceilalti pasi. Inaintam intr-un cadru tot mai verde, tot mai ireal, parca si trotuarul devine punte fara capat, o punte umeda, nesigura, slefuita de melci alunecosi… o multime de melci sinucigasi, cu cochiliile sparte si carnea frageda imprastiata pe asfalt; melci reci, tristi si obositi de departari.

Pasii celorlalti se aud din ce in ce mai clar, multimea erupe purulent pe aici si pe dincolo. S-a oprit ploaia.

Am ajuns. Casuta nu e numai a noastra, caci “piticii” sunt cu totii acasa… Misuna pe masa, pe sub masa, pe pat, pe sub pat, sub diverse forme si culori. Nu stiu cat sunt de primitori, dar stiu ca au dus multe razboaie cu fostii locatari, caci multe victime tapeteaza peretii, strosite, fragmentate, cleioase ca un puroi. Nu e deloc cum visasem. Si ce putoare de vis neimplinit si de dimineti grabite…

Inghitim in sec (regurgitandu-ne mandria si visurile) si incercam sa ne trecem prin ritualul de autosupunere al calmarii. (Nu am reusit nici macar sa obtinem o priveliste buna…)- paranteza egocentrico-melodramatica.

E Costinesti si e al nostru. E concediu de oameni care viseaza mult si infaptuiesc putine, material vorbind, caci altfel- se iubesc. Si pentru ca ne iubim, desiram curcubee si le separam in creioane colorate lungi, fluide. Apoi coloram peretii camerei, invartindu-ne in loc, din ce in ce mai repede (pana la o viteza unghiulara infinita), pierzand treptat dimensiune pe orizontala, castigand pe verticala, devenind fire infinitezimal subtiri, infinit lungi. Deja spatiul asta neprimitor pare a fi un loc ceva mai bun… Si asa ne-am spus o saptamana, inotand printre gunoaie, bucurandu-ne de plaja nostalgica, lipsita de contururi umane si de… tomberoane si apreciind linistea extrasezonului, spulberata cand si cand de glumitele fara de haz ale lu’ nenea cu vaporasul Black Sea, care oricum il batea in poezii pe adversarul sau din golfulet si, in concluzie, atragea mai multi clienti. Sigur luase ceva cursuri de vanzari sau poate ca era si barcagiu, si “peste” in acelasi timp, ne-am zis noi, auzind ca striga numai d’astea: “Pentru fete parasite, facem plimbari gratuite!” si apoi zicea ca pentru el, dar tot in portavoce (pentru efectul comic, bineinteles): “Da, da, seara pe faleza!”. Si deh, sunt fete care sunt innebunite dupa pesti, cum ar fi Andreea din reclama la Real.

A trecut concediul si acum ne amintim doar de cum ne inghesuiam pe o banca si imparteam o shaworma… ziceai ca e ca aia de la Dristor, doar ca avea carnea ceva mai uscata, varza molesita, sosul mult prea lichid, lipia rece si sfaramicioasa si n-avea ardei. Dar era seara si aproape toamna si mirosea din ce in ce mai bine in Costinesti…

STOP  (Telefonul alb a ramas fara baterie, mut de indignare ca i-am tras teapa, dar asta e. Telefonul negru vibreaza si suna in acelasi timp, triumfator.)

 

*articol inscris in concursul Motorola Fire

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *